Şi uite, cum au zburat anii… ți-am zărit chipul, şi n-am recunoscut nimic, nici măcar ochii sau zâmbetul care m-a fermecat. N-am recunoscut nimic din ce a fost, asta mă face să mă întreb dacă a fost real? Poate a fost doar imaginația unui copil nebun de frumos… Din tot ce-a fost, n-a mai ramas nici un zâmbet şi amintirea e acoperită de o ceață groasă. Ne-am uitat visele, am trăit şi doar atât… Am greşit!
Am lăsat să treacă anii fără a încetini uitarea. Am uitat, ce ne-am promis că va rămâne veşnic în sufletele noastre, nebunia din noi, a adormit. Am zis să ne maturizăm, să nu mai fim doar nişte copii nebunii de vise şi prea multă iubire şi uite… am reuşit, ne-am pierdut copilul din noi, suntem nişte maturi.
Visele au rămas doar vise, iar iubirea… nu ştiu Iubirea, n-am simțit-o de când eram copil şi timpul a trecut, m-a făcut să uit, oare ce gust are iubirea? E dulce, acrişor, amar, sărat sau poate picant? Sau e fără gust, să fie acesta motivul pentru care i-am uitat aroma? E fără gust, prefer să iau varianta asta, drept răspuns. Defapt prefer să mă mint, să nu-mi dau seama cât de mult am greşit, mi-am dorit maturitatea de-a renunța la vise, tocmai la vise, visele care dau viață “vieții”, am încetat să profit de viață, ce rost are să trăim viața fără vise?
E ca un drum care ne duce spre niciunde, nici măcar spre o pădure deasă şi rece. Ce frumos e să fi un simplu copil nebun, plin de vise şi o imensă iubire, iubire de viață şi tot ce cuprinde ea, lacrimi, fericire, dezamăgire, speranță şi multe altele… o să mă dematurizez, voi deveni din nou copilul nebun de frumos…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu