Ce înseamnă să fii
normal?
Este normal să ai 1,70cm,
50-60 kg, păr brunet? Să locuiești într-o casă spațioasă? Și oare cel care are 1,55cm, 78 kg, păr roșcat,
locuiește într-un apartament la bloc este anormal?
Normalitatea societății
românești a zilelor noastre, este acesta. Copilul să fie cuminte, să fie un
elev model (să tocească la toate materiile egal, indiferent de pasiunile sau
talentele lui), să nu iasă din cuvântul părinților, să-și însușească obiceiurile
familiei, să termine o facultate, apoi să-și găsească un job bun, să se
căsătorească, să aibe copii, o casă, să iasă la pensie, să-și creasca nepoții…
Menținerea în standardele normalității este un punct “esențial” al vieții
noastre, să nu ieșim în evidență cu nimic, pentru a nu atrage disprețul
societății.
Ne trăim viețiile
încercând să ne integrăm, să corespundem criteriilor dorite de societate, dar
ce se întâmplă când nu putem să fim acceptați în normalitatea acestei
societăți? Dacă ne naștem diferiți/“anormali”?
Eu fac parte din
categoria celor văzuți de societate ca fiind “anormali”. N-am absolvit o
facultate, nu m-am căsătorit și în plus n-am 90-60-90, sunt într-un scaun
rulant, asta mă face anormală? NU!
Normalitatea mea este să
mă deplasez într-un scaun rulant, nu este nimic anormal în a te deplasa în alt
mod decât o fac majoritatea oamenilor.
Hai să dezinstalăm
vechile programe sociale care ne-au fost instalate în minte, să ne schimbăm
modul de a vedea viața celor din jurul nostru. Să avem curajul de-a spune nu,
lucrurilor pe care nu ni le dorim în viața/jurul nostru. Lumea a fost schimbată
doar de oamenii care au avut curajul să fie altfel, care au ieșit din rânduri,
care n-au acceptat reguli stabilite de alții.
Normalitatea este doar o
ficțiune…
Asumându-ți
responsabilitatea propriei vieții, indiferent în ce mediu, în ce fel îți
trăiești viața, ai dreptul să fii liber de orice condiționare!
Hai să lăsăm normalitatea
si anormalitatea la o parte, să nu mai întoarcem capul după un copil cu
handicap pe stradă, să nu-i mai aruncăm "priviri" insistente, să
înțelegem că acel copil a depășit barierele diagnosticului, că și-a acceptat
destinul și n-are nevoie de milă, ci de minți deschise.
Să nu mai judecăm orice,
ca fiind bun sau rău, normal sau anormal, nu este totul doar alb și negru. Nu
este rău dacă-ți place să te îmbraci doar în verde, nu ești anormal, verdele
este normalitatea ta, fii mândru și poartă-l cu demnitate!
Suntem diferiți și
trebuie să ne acceptăm fără să a încerca să ne punem amprenta pe ceea ce
considerăm diferit și/sau nu înțelegem.
