Hai să definim normalitatea!

Ce înseamnă să fii normal?

Este normal să ai 1,70cm, 50-60 kg, păr brunet? Să locuiești într-o casă spațioasă?  Și oare cel care are 1,55cm, 78 kg, păr roșcat, locuiește într-un apartament la bloc este anormal?

Normalitatea societății românești a zilelor noastre, este acesta. Copilul să fie cuminte, să fie un elev model (să tocească la toate materiile egal, indiferent de pasiunile sau talentele lui), să nu iasă din cuvântul părinților, să-și însușească obiceiurile familiei, să termine o facultate, apoi să-și găsească un job bun, să se căsătorească, să aibe copii, o casă, să iasă la pensie, să-și creasca nepoții… Menținerea în standardele normalității este un punct “esențial” al vieții noastre, să nu ieșim în evidență cu nimic, pentru a nu atrage disprețul societății.

Ne trăim viețiile încercând să ne integrăm, să corespundem criteriilor dorite de societate, dar ce se întâmplă când nu putem să fim acceptați în normalitatea acestei societăți? Dacă ne naștem diferiți/“anormali”?

Eu fac parte din categoria celor văzuți de societate ca fiind “anormali”. N-am absolvit o facultate, nu m-am căsătorit și în plus n-am 90-60-90, sunt într-un scaun rulant, asta mă face anormală? NU!

Normalitatea mea este să mă deplasez într-un scaun rulant, nu este nimic anormal în a te deplasa în alt mod decât o fac majoritatea oamenilor.

Hai să dezinstalăm vechile programe sociale care ne-au fost instalate în minte, să ne schimbăm modul de a vedea viața celor din jurul nostru. Să avem curajul de-a spune nu, lucrurilor pe care nu ni le dorim în viața/jurul nostru. Lumea a fost schimbată doar de oamenii care au avut curajul să fie altfel, care au ieșit din rânduri, care n-au acceptat reguli stabilite de alții.

Normalitatea este doar o ficțiune…

Asumându-ți responsabilitatea propriei vieții, indiferent în ce mediu, în ce fel îți trăiești viața, ai dreptul să fii liber de orice condiționare!

Hai să lăsăm normalitatea si anormalitatea la o parte, să nu mai întoarcem capul după un copil cu handicap pe stradă, să nu-i mai aruncăm "priviri" insistente, să înțelegem că acel copil a depășit barierele diagnosticului, că și-a acceptat destinul și n-are nevoie de milă, ci de minți deschise.

Să nu mai judecăm orice, ca fiind bun sau rău, normal sau anormal, nu este totul doar alb și negru. Nu este rău dacă-ți place să te îmbraci doar în verde, nu ești anormal, verdele este normalitatea ta, fii mândru și poartă-l cu demnitate!

Suntem diferiți și trebuie să ne acceptăm fără să a încerca să ne punem amprenta pe ceea ce considerăm diferit și/sau nu înțelegem.