duminică, 29 ianuarie 2017

Prea multe vise




Mă simt puțin îmbătrânită de atâtea vise, dorințe fără sens.  Visez şi am visat prea mult, am sperat să ating cerul, am uitat cine şi ce sunt. Un biet om golit de tot, tot ce e bun şi rău a secat din sufletul meu, a fost prea multă secetă, lacrimile m-au părăsit când aveam nevoie de ploaie. Mi-am făcut speranțe de copil nebun, prea frumos de nebun, în marea de lume prea urât de nebună.

Am iubit tot ce m-a făcut să sufăr, am iubit luna şi ea s-a ascuns de mine, am iubit lumina şi umbra m-a imbrățişat mereu, intr-un final am învățat să iubesc țepii, ei nu-şi ascund adevărată față. Ştiu că e în natura lor să mă rănească, aşa că iubesc sinceritatea rece a țepilor.

E o lume înghețată, ambalată într-o interfață strălucitoare, orbitoare, țipătoare… Eu nu strălucesc sunt o banală, o oarecare pot fi numită, un nimeni sau nici măcar asta, pot fi o invizibilă. Îmi place starea asta de om invizibil, pot observa sau critica fără a mă semna sunt invizibilă doar, e in firea mea. În cenuşa cotidianului, sunt fără amprentă. În schimb ceilalți şi-au amprentat degetele in viata mea, au scuturat fiecare nişte firicele de nisip din marea egoismului lor, şi au tot scuturat… acum e un strat gros şi se adună. Încă o vorbă, încă o faptă şi încă o privire rece.

În final, nu o să-ţi spun câte lacrimi curg pe obrazul meu în întuneric. N-o să recunosc câtă durere se ascunde în sufletul meu. Îţi voi zâmbi şi atât… nu o să vezi dincolo de aparenţe…



 

2 comentarii: